Ce să nu îi spui copilului când plânge sau se enervează

Ești în mijlocul supermarketului, coșul e pe jumătate plin și, dintr-odată, cel mic se prăbușește pe gresie pentru că nu i-ai luat oul cu surprize. Simți cum toți ochii sunt pe tine, oboseala de după job te lovește în moalele capului și primul instinct e să spui ceva, orice, ca să oprești zgomotul. Dar, de multe ori, cuvintele pe care le aruncăm la nervi sau din jenă față de ceilalți sunt exact cele care pun gaz pe foc.

De ce reacțiile noastre „clasice” dau greș

Cei mai mulți dintre noi am crescut cu fraze de genul „taci că te fac eu să plângi cu motiv” sau „nu ai de ce să te superi”. Pe atunci, părinții credeau că disciplina înseamnă suprimarea emoțiilor. Astăzi știm că un copil care plânge nu încearcă să ne manipuleze (cel puțin nu până la o anumită vârstă), ci pur și simplu are un sistem nervos imatur care a dat eroare. Când îi spui unui copil că nu are motiv să fie supărat, el nu se va opri din plâns miraculos, ci va învăța că ceea ce simte este greșit.

Chestia e că, în acele momente de criză, creierul lor logic este complet deconectat. E ca și cum ai încerca să pornești un laptop care are ecranul albastru de eroare apăsând frenetic pe tasta Enter. Nu funcționează. Ba mai mult, anumite replici pot bloca dezvoltarea inteligenței emoționale pe termen lung.

„Nu mai plânge, că nu s-a întâmplat nimic”

Aceasta este, probabil, cea mai folosită replică din parcurile din România. Deși intenția noastră este să îl liniștim și să îi arătăm că problema e minoră (un genunchi julit sau o jucărie pierdută), pentru el, în acel moment, este sfârșitul lumii. Când îi spui că „nu s-a întâmplat nimic”, îi invalidezi realitatea.

În loc să se simtă protejat, copilul devine confuz. El simte durere sau tristețe, dar persoana în care are cea mai mare încredere îi spune că acele sentimente nu există. Pe termen lung, asta duce la adulți care nu știu să își gestioneze emoțiile sau care se simt vinovați ori de câte ori sunt triști.

„Mă superi dacă mai faci așa”

Aici intrăm pe terenul periculos al șantajului emoțional. Este tentant să folosim propria noastră stare ca pârghie, dar este o responsabilitate mult prea mare pentru umerii unui copil. El nu ar trebui să fie responsabil pentru fericirea sau liniștea ta interioară.

Dacă îi transmiți că iubirea sau acceptarea ta depind de cât de „cuminte” este, va învăța să își mascheze trăirile doar ca să îți facă pe plac. Mai târziu, acest comportament se traduce prin dificultatea de a spune „nu” în relații sau la locul de muncă, de teamă să nu îi supere pe ceilalți.

„Uită-te la fetița aia, ea de ce nu plânge?”

Comparațiile sunt, de regulă, o metodă sigură de a distruge stima de sine. Nu doar că nu îl ajută să se calmeze, dar îi adaugă și un sentiment de rușine. Pe lângă faptul că este supărat, acum se simte și inferior altui copil.

Fiecare copil are propriul ritm de procesare. Unii sunt mai senzoriali, alții mai vulcanici. Să îi ceri să fie ca altcineva în mijlocul unei crize de nervi este ca și cum i-ai cere unui om care se îneacă să înoate la fel de grațios ca un campion olimpic.

Ce poți face în loc să interzici plânsul

Dacă vrei să scurtezi durata unui tantrum sau a unei reprize de plâns, secretul nu stă în ce îi spui să NU facă, ci în cum ești prezent lângă el. Uneori, tăcerea și o mână pusă pe umăr fac mai mult decât zece predici despre comportament civilizat.

• Validează emoția: „Văd că ești foarte supărat pentru că voiai acea mașinuță. E greu să nu primești ce îți dorești.”
• Oferă-i un spațiu sigur: „Sunt aici lângă tine. Poți să plângi cât ai nevoie, te aștept să te liniștești ca să ne putem îmbrățișa.”
• Distrage-i atenția (doar după ce s-a mai potolit): Nu încerca să schimbi subiectul imediat, dar odată ce vârful crizei a trecut, o întrebare despre ceva complet diferit poate ajuta creierul să iasă din bucla de stres.

Nu e ușor să rămâi calm când copilul tău urlă în gura mare într-un loc public sau când te lovește pentru că e furios. Dar reacția ta de acum este modelul pe care el îl va folosi peste 20 de ani când va trece printr-o situație dificilă. Dacă tu reușești să îți păstrezi cumpătul, îl înveți, de fapt, că nicio emoție nu este atât de mare încât să nu poată fi gestionată.

Până la urmă, parentingul nu este despre a crește copii care nu plâng niciodată, ci despre a crește adulți care știu ce să facă cu lacrimile lor. Data viitoare când simți că îți pierzi răbdarea, amintește-ți că ești „ancora” lui într-o furtună pe care el încă nu știe să o navigheze singur. Nu e nevoie de soluții perfecte, ci doar de puțină empatie autentică.

Informațiile prezentate în acest articol au un caracter informativ și nu înlocuiesc sfaturile profesionale. Pentru dificultăți majore de comportament sau gestionare emoțională, consultarea unui psiholog pediatru este utilă.